Un martor fals, dar inocent. O saptamina de ploaie

A mai trecut o saptamina pe cit de frumoasa, pe atit de tulburata. Numai daca ne gindim la vremea de afara. Am auzit si am vazut multi oameni exasperati de atita ploaie. Luni pe Teo, colega mea de apartament. Iar eu i-am raspuns: “gindeste-te ca mi-am cumparat role si in fiecare seara ploua”. Ea a ris si mi-a spus: “felicitari”. In alta zi pe unul dintre amicii de pe messenger. Pe colegele de birou. Sa nu mai spun despre ziua de ieri, cind, din fericire, mi-am putut acorda suficient timp sa ma trezesc, ca sa nu ramin cu senzatia de somnambulism pina tirziu. Am avut norocul sa ajung inauntru chiar inainte sa inceapa ploaia. Nu eram dotata cu umbrela, una era pe birou, alta in deplasare. Dar cind s-a pus ploaia ... parca s-a inchis totul. Atit spatiul privit prin ferestre, cit si cel de aici, dinauntru, parea condesat, adunat ca un lapte acru. Lapte gri. Ce-ti innabusa privirile.

Ehei, dar saptamina a inceput vinerea trecuta. Pentru ca asa o percep eu. Iar atunci am avut parte de noaptea alba a institutelor culturale, dupa mine cel mai reusit eveniment de gen de anul acesta. Discutasem pe messenger despre noaptea asta alba cu buna mea prietena internautica, al carui nume il pastrez pentru mine. Iar ea initial spunea ca se va urca in masina si va zbura spre Bucuresti, greutatea cea mai mare fiind sa alegem intre atitea oferte. Ei bine, in ziua cu pricina nu mai parea atita de convinsa, ba chiar dadea impresia ca o lalaie, ba ca e prea cald, ba ca altceva. Imi raminea datoare cu o suvita de par de care sa o trag pentru pacaleala asta.
Pe la 8 seara, cind tocmai ma pregateam sa plec de acasa, trebuia sa schimb motivul paruieli ce i-o promisesem. Pentru ca ma suna sa-mi spuna ca a ajuns. Asta da pacaleala! Intii m-am incruntat a uimire la telefon, apoi am inceput sa topai. Ne-am vazut mai tirziu, dupa ce s-a incheiat filmul meu de la Institutul Maghiar. Ea isi dusese odraslele la Institutul Britanic, unde programul era mai atragator pentru pustime.

Multe dintre institutiile implicate in eveniment au avut programe cu adevarat apetisante: degustari culinare, dintre care cele de dulciuri faceau cel mai mult cu ochiul, degustari de filme, de muzica, de animatie, de carti. Chiar am dat din colt in colt pina sa decid de unde sa incep. Singurul neajuns a fost ca, daca vroiai sa participi in tihna la cite ceva, puteai sa-ti iei la revedere de la a ajunge prin alte parti.
Eu zic ca am ales bine. La Institutul Maghiar (care se numeste Centrul Cultural al Republicii Ungare, dar mie imi suna prea oficios asa si nu-mi place) mai fusesem o singura data, cind cu o conferinta de presa cu doi interpreti de muzica clasica. Imi aminteam de o cladire draguta de pe strada Batistei. In drum spre filmul meu am vazut lume adunata linga Ambasada SUA si ma intrebam ce se intimpla. Mi-am dat seama imediat ce m-am apropiat: de gard stateau sprijinite citeva postere cu Michael Jackson si se depuneau flori. Murise chiar in ziua aceea. L-am lasat sa zaca in pace sub florile si aprecierile fanilor si mi-am vazut de drum.

Primul loc in care m-am oprit (ce chestie, tot sub amenintarea norilor, exact ca ieri) a fost curtea unde se serveau bunatati. Cam piperati cirnatii, la pret cel putin, ca la gust n-as putea spune cum erau. O portie, cu mustar si piine, costa 10 RON. Eu m-am multumit (si inca cum) cu o cutiuta cu brinzica de capra, servita sub forma de globulete si condimentata cu tot felul de verdeturi sau alte cele. Fiecare dintre ele, savurata pe indelete si cu mai multa pofta decit ciocolata, producea o explozie de gust capabila sa ma propulseze in Nirvana bucatelor alese. Incintata de gustarea mea si inarmata cu o sticla de suc, am intrat in sala mica, de sub scara, sa vad filmul pentru care venisem: Martorul (A tanú) regia: Bacsó Péter. Facut in 1969, despre perioada de inceput a comunismului la vecinii nostri vestici, a fost interzis timp de zece ani. Pentru oricine a vazut filmul motivele sint clare.

Trebuie sa spun ca un umor de o asemenea calitate nu am mai vazut de mult intr-o productie cinematografica. Intr-un fel, imi aminteste acum de hazul de necaz al lui Kusturica (oare nu exista in tot acest spatiu, central-european, in buza celui balcanic, tendinta de a scoate mineca cumva chiar rizind de ce ti se intimpla mai rau?). Totusi, regizorul maghiar (co-autor de scenariu) a pus totul in miscare cu mai multa simplitate (briz-brizurile sirbului cred ca tin mai degraba de balcanism) si cu mai multa detasare. Ochiul sau nu pare sa perceapa in primul rind afectiv, ci mai degraba cu o intelegere din-afara, dar si cu mare compasiune. Pe care reuseste sa ti le infuzeze si tie, ca spectator, dupa ce te vei fi saturat de ris.

Pe scurt, martorul este Jozsef Pelikan, un biet paznic de dig pe Dunare, cu o ciurda de copii dupa el, luptator in rezistenta comunista in A Doilea Razboi Mondial. Omul si-a pierdut jumatate dintre dinti pentru ca i-a ascuns in pivnita mascata de o trapa pe camarazii urmariti de politia nazista. Printr-o incurcatura remarcabil tesuta, chiar ascunzatoarea cu pricina il trimite direct in inchisoarea comunista. Cum asa? Uitati cum.
Cu atitia copii de hranit, Pelikan crestea pe ascuns un porc si tot asa l-a si taiat. Ceea ce i-a adus o pira din partea unui binevoitor vecin pentru “porcucidere ilegala”. Intimplarea face ca tocmai in ziua in care militienii vin sa-l perchizitioneze in casa lui se afla ministrul pe care-l salvase pe vremuri ascunzindu-l. Bineinteles ca tovarasul se supara si le tine o cuvintare militienilor: “stiti voi cine-i omul asta si ce-a facut?”. Ca sa fie cit mai convingator, le arata si trapa. Iar sub trapa zaceau cirnatii, suncile si halcile scroafei proaspat taiate.

Intreg filmul e construit in felul acesta. Cum comunistii il trec pe paznicul digului prin tot felul de functii, in care el, in sinceritatea ta, da gres. Cum ii spun ca intr-o zi vor cere ceva de la el. Cum il fac martor in procesul impotriva ministrului prieten. Toate acestea dupa o misterioasa eliberare din inchisoare. Dupa toate scenele care fac de tot risul cliseele si absurditatea sistemului comunist, in cele din urma martorul se revolta. De ce? Pentru ca la proces, alaturi de el este adus ca martor chiar tortionarul sau, simpatizant nazist, din timpul razboiului. Toata zapaceala propagandistica pe care i-o virisera in cap pina atunci se prabuseste. Pina si un om simplu, nedeprins sa-si bata prea mult capul cu argumente si ideologii, isi da seama ca totul se intoarce cu fundul in sus. Cum adica opresorul nazist sa fie martor impotriva unui camarad care a luptat in razboi pentru instaurarea regimului care acum il renega?

Personajul reuseste sa scape cu viata chiar si din condamnarea la moarte. Calaul intirzie si, cind apare, ii citeste din acte ca a fost reabilitat. “As prefera sa ma spinzurati”, vine replica omului. Rizi, dar te induioseaza. Nu poti sa nu-l compatimesti pe omul acela care nu dorea decit sa aiba grija de digul lui, de casa si de copiii lui. Pe care istoria si regimurile politice l-au vinturat dintr-o parte in alta. L-au dat peste cap.

Finalul e dulce-amar: el si activistul care il “antrenase” ca martor intr-un proces fals se reintilnesc intimplator pe treptele tramvaiului ticsit, din care femeile tipau “Jesus Maria” in inghesuiala. Viata merge inainte, nu? Iar peste toate absurditatile politice se asterne praful. La fel de carunti, la fel de prafuiti si activistul, si bietul paznic de dig care scapase de la o condmnare la moarte din partea regimului in care crezuse sincer, chiar daca prosteste.

O întîlnire de cod roşu

La naiba, iarăşi s-a făcut tîrziu. Şi totuşi nu mă dau bătută. Pentru că am o mică poveste de spus, una ce nu merită lăsată în praful zilei de azi liniştit peste moleşeala noastră.

M-am plimbat azi prin oraş cu Micul Prinţ. Ce, nu vă vine să credeţi? Am şi dovada, dar am să v-o arăt un pic mai tîrziu, după ce povestesc. Bine, dovada este la mine acasă şi nu în oraş, dar trebuie să mă credeţi că nu aveam aparatul foto. Totuşi, dacă Micul Prinţ a fost surprins într-o ipostază intimă cu mine în bîrlogul meu ar trebui să mă credeţi. Sau cel puţin pe el.

L-am întîlnit tocmai cînd codiţele mele de fetiţă cu care m-am prezentat azi în faţa colegelor ieşeau din nou în prim plan. Cred că tocmai remarcile lor l-au adus. Prea erau vesele şi prea erau adevărate, aşa că l-au atras ca un magnet. Bineînţeles că apoi nu s-a mai putut desprinde de codiţe şi de zdrăngănitul aproape imperceptibil al cerceilor cu contururi de inimi portocalii şi albastre. Sunetul ăsta m-a însoţit toată ziua şi el, la fel ca Micul Prinţ, pe care l-am dus cu mine la KFC, să-mi savurez cele două bucăţele de pui cu porţia mică de cartofi şi cu ketchup. I-a plăcut acolo, deşi lui nu-i era foame, pentru că mă văzuse pe mine lihnită. Azi am făcut la serviciu mai mult efort decît de obicei, pentru că noi fetele am împachetat, iar băieţii au cărat cutiile cu lucrurile ce trebuie mutate în noul sediu.

De la KFC m-am întors ca o mîţă moleşită de caniculă. Cum internet nu mai aveam, am pus căştile pe urechi cu ceva Lamb transferat prin ele, şi mi-am aşezat capul pe birou, mai precis pe rafturile strînse acolo pînă mîine, cînd se cară mobilierul. Aşa am moţăit eu şi Micul Prinţ pentru cam 20 de minute. După ce am deschis ochii, m-am gîndit că aş putea citi. El era tot acolo, lipit de mine. Cam intim, nu? Totuşi, vă asigur că nu vedea nimeni şi că nu făceam nimic nepermis la birou. Pînă la urmă cititul meu a fost întrerupt de vestea că putem pleca. Aşa că l-am dus pe prietenul meu frumos pe lîngă Hanul lui Manuc, prin magazinele de gablonţuri de acolo, pînă spre Universitate, unde am ajuns prea repede. Noroc cu gardul Palatului Şuţu, unde şi alţii se mai aşezaseră în aşteptare. Micul Prinţ mi-a ţinut de urît în timp ce o aşteptam pe prietena pe care n-o mai văzusemd e ceva vreme. Credeţi că e ruşine să recunosc că, aşa cum stăteam, cu bărbia în palmă, era să adorm chiar acolo?

Cînd a venit prietena mea şi am intrat la Pălăria lui George Mihăiţă, Micul Prinţ ne-a urmat sigur pe el, deşi în umbră. Ştia că nu-l uitasem, n-aş fi avut cum. Au urmat cîteva ore de povestit, cu cafea şi suc pentru mine, cu îngheţată delicioasă Amicii pentru ea. Apoi drumul prin centrul vechi, sufocat de căldură şi praf. Am văzut într-o vitrină o rochie albă care mi-a plăcut, deşi n-o priveam ca pe o rochie de mireasă, ceea ce chiar era. Pe mine mă făcea să mă gîndesc la o grădină cu labirint de gard viu, în care să se piardă o siluetă feminină îmbrăcată în acea rochie.

O dată ajunsă acasă, am mîncat restul de ciocolată rămas de duminică, să mă pregătesc de efort. Apoi, rolele pe picioare, apărătorile pe genunchi, coate, mîini. Am să-i obişnuiesc eu pînă la urmă şi pe românaşii noştri, care n-au treabă şi care probabil la fel se strîmbă şi la prezervativ, să mă vadă cu protecţia completă cînd bîntuiesc pe role cartierul. Şi da, am reuşit să-mi cumpăr în sfîrşit role, de la Hervi’s din Militari, de la capăt, lîngă Practiker, Rollerblade cu 320 RON, reducere de 200 RON. Sînt o norocoasă, ce mai. Sîmbătă am venit cu ele acasă, iar duminică am mers pînă în Parcul Izvor (pe Dealul Spirii însă nu mi-am făcut vînt cu ele, nu vroiam încă să-mi văd minţile pe afară la modul propriu). Aşa că acum era a doua oară cînd ieşeam cu ele. Mi-am luat cu mine The Doors şi Depeche Mode şi am pornit-o pe Uverturii, Apusului, apoi pe bulevard în sus şi-n jos. O oră şi ceva, cît să-mi fie bine. Cică dacă mergi atîta pe role arzi 900 şi ceva de calorii. N-am simţit cum se duc caloriile, dar am simţit mişcarea în muşchi, iar asta e deja bine.

Micul Prinţ m-a lăsat să bîntuiesc singură cartierul. Un pic de libertate, să nu mă sufoce. Iar eu pe el l-am lăsat să zacă într-o dulce relaxare acasă. Ca să mai respire şi el în singurătate. Totuşi, cînd m-am întors m-a primit cu braţele deschise şi chiar s-a bucurat să facem cîteva fotografii împreună. Pe care acum le postez aici, cu permisiunea lui, ca să nu uităm ziua asta în care am fost tot timpul unul lîngă celălalt, chiar dacă nu în văzul tuturor. Începutul unei frumoase legături.

Reshaping

După o zi de mai mult sau mai puţin inexplicabilă ameţeală, m-am trezit, am vorbit cu Petru şi cu Smără şi apoi am ascultat Luna Amară, „Lume oarbă”. Îmi trimisese Dani astă-noapte, pe cînd încerca să mă convingă că ar fi fost cazul să mă bag în pat. M-am dus la somn la puţin timp după ce rezistasem eroic îndemnurilor lui. Iar ăsta ştiu că sună ca un început de jurnal din-ăla clasic, pe care îl scriam în copilărie. Eu una eram as la jurnalele astea. Ne dădea învăţătoarea temă de vacanţă şi ni le citea la începutul fiecărui trimestru, făcînd corecturile ortografice şi gramaticale de rigoare, precum şi recomandări stilistice. Îmi plăcea atît de mult să scriu în jurnalul care ajungea sub ochii ei încît uneori chiar inventam întîmplări haioase. Cum ar fi cea că m-aş fi ascuns în dulap într-o dimineaţă şi mi-am disperat bunicii care m-ar fi căutat cîteva ore, pînă m-am decis eu să nu-i mai chinui. Perfect plauzibil. Cam sadic, dar perfect plauzibil, copiii fac din-astea.

Apropo, astă noapte iarăşi m-am visat la şcoală. În liceu, ca de obicei. Profa de română, doamna Ungureanu, urma să ne dea lucrare la ... matematică. Analiză matematică. Eu nu înţelegeam nimic din tot ce scrisesem în caiete, era inutil. Aşa că îmi făceam calculele: am un 8, mai iau un 2, e ok. Oricum eu doar anul ăsta de liceu îl mai repet şi notele astea nu mai au nici o importanţă. Ce harababură!

M-am trezit deci cu Luna Amară („Lume oarbă, fă-mă să-înţeleg cum mă vezi cînd mă vezi”) şi foarte nehotărîtă. Habar n-am ce voi face azi. Habar n-am de ce am chef. Şi asta pentru că nu ştiu ce simt. Constat că nu mai sînt aşa ameţită şi pierdută ca ieri, cînd parcă am fost somnambulă toată ziua (se adunase oare oboseala?) şi asta e bine. Măcar ştiu că nu am alte piedici să fac ceva decît ceea ce simt ... sau nu simt.

Da, am dreptul şi eu să nu ştiu ce simt, chiar şi cînd am trecut la ascultat Apocalyptica. Am dreptul şi eu să fiu nehotărîtă. Să nu ştiu ce vreau. Unde să merg. Sau să nu mai merg. Am dreptul ăsta, dar oare chiar vreau să-l folosesc? Să fie un drept sau mai degrabă o capcană? Să fie alernativa sau mai degrabă derapajul pe care altă dată vroiam să-l evit cu orice preţ? Derapajul de care mă temeam că va fi un fel de sfîrşit al meu, un fel de point of no return.

Am dreptul să obosesc, pentru că nu sînt inepuizabilă. Stau şi mă întreb dacă am mai uzat şi altă dată, fără să conştientizez, de dreptul ăsta. Poate că am uzat, cîndva, iar cîndvaul ăsta îmi aduce în minte altă parte a visului meu de astă-noapte: se făcea că reluaseră legătura cu mine cei la care am stat în America, urma să merg la ei, să-i văd. Copiii sînt mari de-acum, au trecut 5 ani. Cel pe care atunci îl ţineam după prînz în braţe, să adoarmă cu biberonul şi sticluţa cu lapte în funcţiune, acum merge la şcoală. Mi-e uneori dor de copiii ăştia.

Mă întreb dacă e de preferat să uzez de dreptul ăsta ca să nu mă mai pierd în mine însămi. Prin propria mea Groapă a Marianelor. Dar astăzi sînt atît de nehotărîtă, încît nu-mi pot da răspunsul. Va mai fi şi mîine o zi.

Un copil mare pe drumuri. Suferinţa de care nu vrem să ştim

(Postarea am scris-o aseară, dar conexiunea mea la internet s-a poticnit chiar cînd vroiam să postez).

Profesorii cu care am reuşit să stau mai mult de vorbă la Neamţ, la Simpozionul de Geografie de acolo, mi-au spus că problema socială cea mai gravă cu care au de a face elevii lor este plecarea părinţilor la muncă în străinătate. Da, chiar este o problemă socială, despre care au vorbit şi ziarele, şi alte mijloace mass-media. Iar ei, profesorii, o pot confirma. Copii de şcoală generală lăsaţi în grija bunicilor, a unchilor şi mătuşilor, a vecinilor. Adolescenţi lăsaţi în grija nimănui, că deja-s suficient de mari ca să nu se mai panicheze şi ca şansele să dea foc la casă sau să se electrocuteze să fie considerabil de mici pentru a li se lăsa în grijă gospodăria şi propria lor viaţă.

Totuşi, e cumva nedrept ca un adolescent să fie nevoit să supravieţuiască de unul singur, doar cu banii trimişi de părinţi. El poate avea senzaţia că nu-i lipseşte mare lucru, poate se obişnuieşte şi cu dorul. Poate că senzaţia asta că nu-i lipseşte nimic de vreme ce are bani de mîncare, de ţigări, de distracţie şi de computer e şi ea un şurub din mecanismul de supravieţuire, de autoconservare. Dar o astfel de iluzie va avea efecte pe termen lung. Nu dintre cele mai bune.

Adolescenţa, aşa cum ştim cu toţii, nu a fost floare la ureche pentru nicicare dintre noi. Vîrsta aceea aduce cu sine conştientizarea propriei personalităţi, a propriilor dorinţe, de la cele sociale la cele sexuale sau invers. Şi chiar dacă este momentul în care ni se trezeşte şi spiritul de independenţă, asta nu înseamnă că nu mai avem nevoie de sprijin. Dimpotrivă, pentru că tocmai trecem un prag, avem nevoie poate de mai mult sprijin decît în alte vremuri. Iar a fi lăsat să facă faţă singur tuturor schimbărilor pe care le aduce adolescenţa mi se pare că are un potenţial traumatic mult prea mare pentru un tînăr de vîrsta asta.

Toate acestea mi-au venit în minte cumva datorită întîlnirii de azi cu un văr de al meu. Văr de după una dintre verişoarele mamei. Ea are multe astfel de rude, pentru că bunica mea provine dintr-o familie cu nouă fraţi supravieţuitori din 11. Ei, vărul meu, Florin, e un fel de copil mare. A crescut de-acum, are 24 de ani, dar chiar şi cînd îl văd hotărît şi responsabil îşi păstrează cumva candoarea acea copilărească. Probabil şi fiindcă a fost „puiul mamii”.

Cu familia lui nu am avut niciodată o relaţie strînsă, dar nici indiferentă. Din cînd în cînd ne mai vedeam, mai aflam unii despre alţii. Oamenii ăştia însă m-au impresionat mereu într-un anume fel. Şi acum cu atît mai mult.

Cu ce ocazie m-am revăzut cu Florin? Pleca la muncă în Cipru, unde sînt alţi doi fraţi de-ai lui, cel care are 22 şi cel de 28 de ani. L-am cules pe „puiul mamii” de la gară de dimineaţă, abia îşi căra ditamai bagajul, l-am dus la mine să stea peste zi, iar pe la 5 după-amiaza l-am pus pe autobuzul spre Otopeni. Mi-a fost drag să-l revăd şi totodată m-a înduioşat. Băiatul ăsta nu a fost vreodată plecat la mai mult de 200-300 km de casă. E prima oară cînd ajunge în Bucureşti, marea n-o văzuse încă (la ora asta a zburat deja deasupra Mediteranei), e prima oară cînd călătoreşte cu trenul atîta, cînd zboară cu avionul, cînd pleacă din ţară. O adevărată aventură. Ar fi fost însă mai plăcut ca toate acestea să nu fie cauzate de disperare.

Copilul mare care-i vărul meu mi-a povestit că din decembrie nu şi-a mai găsit de muncă. El a lucrat şi în construcţii, iar familia lui e obişnuită cu greul, deci nu-i vorbă de lene sau fiţe. Acum însă le merge greu. Mama cîştigă 6 milioane, tatăl e foarte bolnav de inimă (sper să-l ţină Dumnezeu), băiatul cel mare, care lucreză în armată, cam tot cît mama cîstigă. Tatăl a cîntat toată viaţa la acordeon, muzică populară, a cîştigat cît să se descurce. De cîţiva ani însă nu mai poate. Casă nu au, stau în chirie. De mătuşa pot să spun că s-a născut într-o familie numeroasă şi cu posibilităţi reduse, astfel că-i de înţeles că părinţii nu au putut să le dea tuturor.

Deşi doi dintre cei patru băieţi ai familiei lucrează de ceva vreme în Cipru, e greu şi aşa. Cel de 28 de ani a cunsocut o fată care acum e însărcinată şi vor să se căsătorească, astfel că ajutorul trimis spre casă va fi tot mai puţin.

Vreau să spun că mi-a fost drag să-l văd pe Florin pornit în marea aventură a vieţii lui, să-i zic o vorbă bună, să rîd, să-l încurajez. Cînd am coborît din metrou în Militari îmi zicea că deja îi e dor de casă. I-am spus că o să-i fie dor ca dracu’, dar o să se obişnuiască după cîteva luni, iar faptul că-i are acolo pe fraţii lui o să-l ajute. În jur de ora 7 seara m-a sunat să-mi spună că a trecut cu bine de vamă, că bagajul îi cîntărea 19 kg şi 800 de grame, la mustaţă, după ce-mi lăsase aici slănina pusă de maică-sa la pachet şi alte două lucruri ca să-şi mai uşureze greutatea ce l-a cam cocoşat la cărat.

Ştiu că astfel de poveşti găseşti probabil la fiecare colţ de stradă. Dar ei sînt ai mei şi mă doare cînd mă gîndesc la situaţia lor. Oare să fie atît de multă suferinţă în lumea asta pentru că am ajuns să fim prea mulţi? Oare să fie atît de multă suferinţă încît cea mai la îndemînă soluţie să fie să ne imunizăm? Să n-o mai percepem ca pe o durere a semenului nostru, ci drept ceva ce ne agresează pe noi pentru că nu vrem să vedem aşa ceva?

Pentru 1 iunie. Pentru copilariile pe care le mai avem

Vroiam sa scriu cu totul altceva astazi. Dar socoteala din tirg nu se potriveste cu cea de acasa, nu? Vroiam sa povestesc despre calatoria mea de saptamina trecuta, intr-o zona care mi-a ramas foarte draga si in care imi doresc sa ma intorc pe cont propriu. Mai bine zis, cu citiva prieteni. De data asta am fost in interes de serviciu, ceea ce n-a facut lucrurile sa fie neplacute (slava Domnului, am un loc de munca pe care-l apreciez cu adevarat si fac lucruri in care cred), atata doar ca a trebuit sa particip si la un program oficial, iar timpul a fost scurt.

Calatoria mea in zona Neamtului (Tirgu Neamt, manastirile Neamt, Agapia, Varatec, Piatra Neamt) trebuie sa mai astepte pina va fi asezata la loc de cinste, cu fotografii cu tot, pe blogul acesta. Si asta pentru ca astazi nu am avut net la serviciu. De cum am ajuns si mi-am deschis Macul cel indelung ginditor (eu am un computer filozof si din cauza asta nu ne prea intelegem uneori), abia ce-am reusit sa ma uit pe doua site-uri ca internetul n-a mai vrut sa ma ajute. Nici pe mine, nici pe colegii mei. Asa ca mi-am scos cartea din rucsacelul meu cel de toate zilele si m-am infundat in ea. Primul efect bun este ca s-a mai disipat raul pe care-l simtisem de dimineata (nimic grav). Al doilea efect notabil este ca am inceput sa rid. Iar asta m-a facut sa-i spun redactorului meu sef de ce ma amuzam, ca sa nu se mai intrebe de ce rid iarasi ca nebuna de una singura.

Cartea pe care o citesc, si din care am invatat lucruri importante, “Mumia de la masa din sufragerie”, de Jeffrey A. Kottler si Jon Carlson, povesteste despre cele mai dificile cazuri ale celor mai buni psihoterapeuti. Acesti profesionisti nu sint doar specialisti in domeniul lor, ci sint aceia care au dezvoltat noi moduri de abordare, combinind terapii traditionale intre ele, dar si cu lucruri luate din alte domenii, umaniste sau stiintifice, cu mare accent pe creativitate. Tot ceea ce am citit si mi-a facut bine sa vad in aceasta carte merita insa o postare separata.

Ei bine, spunindu-i colegului meu ce citesc si de ce rid, am aflat ca nici el nu e indiferent la psihologie. Ca anumite imprejurari si persoane pe care le-a cunoscut l-au apropiat de domeniul acesta. Asa, din vorba in vorba, i-am povestit si despre problemele mele din copilarie, cind astmul bronsic alergic acut mi-a impus un stil de viata dificil de acceptat mai ales pentru un copil cu personalitatea mea. Cind agitatia mea devenise o problema pentru a afla doar ca aveam atita energie incit mi s-ar fi recomandat sa fac atletism sau un sport asemanator, daca m-ar fi ajutat respiratia. Pe linga excesul de energie pe care nu o consumam, ma confruntam cu inca o situatie dificila: despartirea de parinti. In casa batrineasca de la tara, cu praful de pe strazi, polenul si toata cele in plin atac in bronhiile mele, crizele de astm se tineau lant. Zaceam cite o saptamina, doua la pat, lipsind de la scoala, iar asta incepuse sa se intimple atit de des incit nu mai puteam continua asa. In apartamentul din oras al bunicilor insa problemele dispareau ca prin minune. Acolo lipseau alergenii care ma puneau pe butuci in casa parinteasca.

Gindul parintilor mei era sa ma trimita in Timisoara, unde sa locuiesc cu bunicii, pentru a merge la o scoala buna acolo din clasa a V-a. De la bun inceput ma plictisisem in sala de clasa de la sat. Vorbeam mereu in paralel cu invatatoarea pentru ca eu stiam multe din lucrurile despre care vorbea ea. Sau le intelegeam mai repede decit ceilalti. Schimbarea ar fi trebuit sa se intimple insa dupa ce as fi terminat clasele primare.

Nu a fost insa sa fie asa. Din clasa a III-a am obtinut transferul la Liceul Pedagogic din Timisoara, unde am studiat de-a lungul urmatorilor sase ani. Iar atunci agitatia mea a inceput sa-mi dea de furca. Am devenit tare recalcitranta si le-am scos peri albi bunicilor. Pina au inteles cauza. Aveam firea unui copil facut sa fie foarte activ, dar conditia fizica a unuia silit sa accepte o oarecare imobilitate. Ma alesesem cu o boala extrem de frustranta pentru cineva atit de energic, atit de plin de viata ca mine. In plus, pe linga faptul ca oricum a trebuit sa fac fata de la virsta de 1 an si 10 luni situatiei de a-mi fi interzis stilul de viata obisnuit al unui copil cum eram eu, acum, la 8 ani, trebuia sa ma mai si despart de ai mei. De cei cu care petrecusem poate mai mult timp decit alti copii de virsta mea, care se jucau mai mult intre ei. De cei de care ma obisnuisem atit de mult sa depind.

Despartirea asta am resimtit-o atit de dureros incit, instalata in apartamentul din Timisoara, am marturisit: “Bunicule, s-a terminat copilaria mea fericita”. Copilarie din care imi petrecusem o parte insemnata zacind la pat. Totusi, zacusem acasa si asta era ceea ce eu stiam ca inseamna sa fii fericit. Sa fii acasa, sa fii iubit. Bineinteles ca bunicii ma iubeau si ei, ca bunicul ma ducea peste tot si-mi facea pe plac, atita cit putea. Totusi, plecarea de acasa la acea virsta o vedeam cumva ca pe o maturizare fortata, din cite se pare. Curios sau nu, dupa un an de stat in Timisoara am inceput sa scriu. Prima poezie se datoreaza primului revelion de care imi aduc aminte ca de un eveniment foarte placut.

Acum imi reamintesc ce bine au reactionat ai mei cind au inteles care era sursa comportamentului meu recalcitrant. Doua dintre ideile lor m-au ajutat sa-mi canalizez energia intr-un fel care imi facea bine. Una a fost cea de a-mi da lectii de acordeon. Am si gasit o adevarata ocazie: sa cumpar o adevarata bijuterie, un acordeon micut, special pentru femei, facut inainte de Primul Razboi Mondial undeva in nordul Italiei. Apoi am gasit si profesorul cu care am studiat acest instrument timp de patru ani, parca de doua ori pe saptamina. In rest, exersam in fiecare zi. Iata o cale excelenta de a tine in friu un copil care simte nevoia sa fie mult mai activ decit ii permite conditia lui fizica.

Apoi au fost patinele cu rotile. Sa te impingi pe roti nu necesita un efort respiratoriu atit de mare precum cel de a alerga pe picioarele tale. Asa ca am inceput sa bintuiesc strazile din jurul blocului vesela nevoie mare. E de mirare ca acum vreau sa-mi cumpar role?

Ieri vroiam sa scriu ceva despre copilarie. A mea, a altora. Pur si simplu copilarie. Dar am scris altceva. Astazi ma gindeam sa vorbesc despre zona Neamtului. Iata ca am scris despre copilarie. Despre ce am invatat eu atunci despre mine si despre ce solutii au gasit pentru mine parintii mei. Lucru care ma face sa-i apreciez si mai mult acum.

Cu o mica intirziere, la multi ani copiilor care traiesc alaturi de noi si in noi.

Cistigul lucrurilor simple. Cu un regizor care mi-a laudat cerceii

Asa cum unii dintre voi stiti, aceia care sinteti interesati, Cannesul este in plina desfasurare. Si fosta mea colega, Oli, mai precis, Alexandra Olivottto, scrie de acolo. I-am citit astazi articolul despre esecul lui Von Trier si despre succesul lui Ken Loach, mi-a placut.

Ar trebui sa ma reapuc de vazut filme, am cam neglijat treaba asta in ultimele luni. Din pacate, a trecut vremea pe care imi vine sa o numesc de dulce boemie din vechiul apartament de la Gorjului, cind colegul Andrei statea in camera de trecere. Dintre toate lucrurile pe care proprietarul fara jena le lasase in toata casa, chiar daca noua ne ocupau spatiul pentru care plateam, ne-am bucurat cu adevarat de boxe si de statie. Pentru ca puneam laptopul lui Andrei pe masuta de cafea, il conectam la sculele astea, si bagam filme. Asa am vazut “Inside Man” si “The Dreamers” si “Wall E” si “Cutitul in apa” si “Offret” (“The Sacrifice”) al lui Tarkovski. Le-am vazut si apoi mergeam in bucatarie unde ne lungeam la povesti vreo doua ore. Sau ramaneam imprastiati in jurul canapelei si dezbateam aprins.

Adevarul este ca mi-e urat sa ma uit singura la filme. Pentru mine, filme-s de vazut intr-un grup de prieteni sau cel putin cu un om linga tine cu care sa poti vorbi putin dup-aia. Am vazut singura doar episoadele din Doctor Who anul trecut, serialul meu preferat de pe BBC, dar astea tin mai putin si, in plus, ma prinsese foarte tare serialul. Ma uitam si adormeam apoi cu gindurile pierdute printre calatorii intergalactice, interdimensionale si intertemporale (nu stiu daca exista cuvintul asta, dar mie imi suna bine acum), printre teme si imagini si emotiile venite o data cu ele. Erau un fel de poveste de noapte buna. Dar l-am abandonat si pe Time Lordul meu de la BBC. Deocamdata.

Articolul Alexandrei mi-a facut pofta de vazut filme. Totodata insa m-am gindit si la cei doi regizori, dintre care pe primul il cam stie o gramada de lume, adica pe Von Trier, pe al doilea insa nu il stiu decit cinefilii. Eu am avut norocul de a-l cunoaste la Festivalul de Film Anonimul din Delta Dunarii, in urma cu doi ani si jumatate, chiar inainte de a pleca de la Evenimentul zilei. Atunci britanicul Ken Loach a iesit un picut sifonat din confruntarea cu celalalt invitat special al festivalului, Cristian Mungiu, care isi prezenta “4, 3, 2”, un film care, asa cum stiti, trateaza spinoasa si destul de tragica problema a sarcinilor nedorite si avorturilor clandestine in vremurile comuniste.
Loach este cunoscut pentru simpatiile lui de stinga, pe care nu are nici un fel de rezerva sa si le manifeste. Astfel ca, in seara in care cei doi au stat fata in fata (sau, mai corect, side by side) in fata publicului adunat pe bancile cinematografului de sub cerul liber, britanicul s-a vazut nevoit sa-si scoata cumva carbunii incinsi din foc. Si-a pastrat eleganta, incercind sa faca distinctia intre stinga occidentala si stalinism, insa un usor disconfort se simtea clar. Mustea cumva o anume furie, o anume revolta a tinerilor din public, suparati pe occidentalul asta cu fandoseli socialiste. Cineva i-a precizat ca nu departe se afla satul Periprava, al carui nume a ramas legat de lagarul infiintat aici de comunisti.

In ciuda contrelor ideologice si a suspiciunii fata de preferintele politice ale acestui britanic ciudat, publicul a gustat mediumetrajul lui, prezentat ca parte dintr-o serie de trei filmulete cu trei regizori. “Tickets” a placut pentru ca era plin de caldura umana. Stiu ca mi-a placut povestea de pe tren a celor trei baieti englezi, suporteri infocati, care mergeau sa-si vada echipa preferata in meciul de la Roma. Conflictul bine ales, cind unul dintre ei nu-si mai gaseste biletul de tren si automat banuielile lui se intorc impotriva pustiului refugiat din Albania cu care a stat la taclale mai devreme. Si despre cum ajung sa-si dea seama cei trei ca eroarea le apartine, iar la urma reusesc sa scape din miinile “nasului”. O intimplare simpla, un conflict bun, puse in scena cu mare atentie la latura umanista. Iar asta cumva l-a spalat in ochii mei de pacatele ideologice pe acest omulet destul de mic de statura, slab, osos, ochelarist, rezervat asa cum ii sade bine unui britanic, care, atunci cind i-am luat interviul, mi-a laudat cerceii mei mari, rotunzi, galbeni, de lemn pictat manual.

Acum citesc in articolul din Cotidianul ca omuletul asta a cistigat simpatia si aplauzele publicului de la Cannes. Cu o poveste tot legata de fotbal, mai exact filmata chiar cu un fotbalist, Eric Cantona, spusa cu mult umor si cu simplitate, astfel ca a reusit sa o cistige si pe antimicrobista Olivotto. Venind de la ea, care-i un critic de film destul de pretentios si cu ochii in patru, cistigindu-si chiar antipatia unor cititori pentru aciditatea cu care taxeaza ceea ce remarca drept nereusit, inseamna mare lucru. Mi-ar placea sa-l vad. Si, asa cum zimbesc gindidu-ma la reusita lui Loach cu filmul sau care merge pe ceva drag omului de rind, fara sa coboare stacheta la nivel de realizare, imi pare rau sa citesc despre dezastrul lui Von Trier. Care a facut, din cite am inteles, un porno horror unde ridicolul atinge cote supreme cind copiii incep sa vorbeasca cu vulpile si cu corbii. Nu stiu de-i chiar asa cum am citit, dar cert este ca a fost huiduit si sa a stirnit hohote de ris sarcastice cind pe ecran a aparut informatia ca filmul ii este dedicat lui Tarkovski. Pacat.

Deci una rece, una calda. Un esec al unui regizor de la care se asteptau multe, o reusita de la altul, pe care convingerile ideologice de stinga nu-l fac neaparat foarte simpatic. Cred ca aleg sa ramin cu cele bune pe ziua de azi.

(Precizare: nu stiu daca chiar conteaza pentru cineva, dar de acum inainte textele scrise pe computerul de la serviciu le voi lasa fara diacritice. Scriu pe un Mac si ar trebui sa le inlocuiesc de fiecare data pe laptopul de acasa, lucru care imi ucide entuziasmul. Asa ca voi avea un blog impestritat: cind cu, cind fara).

Dansez chiar şi atunci cînd îmi e frică

Aşa cum ea a fost femeia potrivită pentru tine, aşa tu ai fost bărbatul potrivit pentru mine. Dar asta de fapt nu înseamnă nimic. Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune.

Există şi mai rău de-atît: oameni de care nu mai ştii nimic, oameni care au ales să moară în inima ta. Vişniec spunea „despre sexul femeii ca un cîmp de luptă în războiul din Bosnia”. Eu nu spun nimic despre sexul nimănui, ci doar văd o bucăţică de inimă ca un cimitir în care nu există cruci, nici morminte. Ci pietre mici, în culori şterse, cu forme ciudate. Dacă te apropii suficient îţi dai seama că arată ca spatele unor siluete încovrigate în jurul propriilor picioare. Dar mai bine nu te apropii, nu foloseşte la nimic.

În adolescenţă cel mai tare mă speria gîndul că aş putea într-o zi să nu mai simt mare lucru. Nu înţelegeam atunci prea bine chestia asta, dar mă înspăimînta în asemenea hal încît aş fi fost în stare să-mi provoc suferinţe doar ca să fiu sigură că simt. Aşa cred că mi s-a întîmplat în primele momente în care am început să nu mai fiu atît de îndrăgostită de primul meu iubit. Acel plin care se golea mă îngrozea, aşa că am preferat să mă torturez cu învinovăţiri intense. De fapt, ce se întîmplase atît de grozav? Începuse să-mi placă un băiat de vîrsta mea, mai volubil, mai prietenos, mai copilăros, aşa ca mine. Diferenţele destul de mari la anumite capitole dintre mine şi primul meu iubit începuseră să se vadă. Atîta tot.

O să rîdeţi şi voi, probabil, dacă vă spun că atunci trimisesem o scrisoare psihologului de la gazetă, de la Agenda, săptămînalul cu tradiţie în Timişoara. Şi psihologul mi-a spus să mă liniştesc, că-i normal. Din cîte îmi amintesc, nu prea am vrut să ascult. Na, eu eram în mari fierberi adolescentine. Mă semnasem Mitsuko, după numele unei femei de la curtea japoneză care îşi iubea şi soţul, dar se îndrăgostise şi de un ofiţer englez. Pînă la urmă m-am îndrăgostit şi eu intens de băiatul de vîrsta mea şi asta a fost destul ca să încetez să mă mai torturez cu vinovăţii prea mari.

Acum îmi dau seama de unde venea acea spaimă. Probabil de la tot ce, din exterior, îmi spunea că nu-i prea bună calea mea. Vorba fratelui celei mai bune prieten de-ale mele din facultate: „lasă, ai dat cu capul o dată, e bine, ţii minte, a doua oară nu mai treci pe acolo” (nu zău? dar ce te faci, piatra cea mai mare dintre toate pietrele din inima ta?). Probabil era un fel de frică instinctuală, pentru că asta ar fi însemnat autonegare. Din fericire pentru mine, m-am negat (sau am încercat să o fac) în alte moduri, nu însă şi în ăsta. Bănuiesc că n-aş prea fi în stare să o fac (şi) aşa.

Nu ştiu cum funcţionează la voi, dar la mine barometrul interior de obicei şi-a făcut treaba foarte bine. Cînd n-am vrut să-l ascult, am văzut stele verzi. Pînă la urmă. Uneori şi stelele astea-s bune dacă ştii ce să faci cu ele, dar nu prea multe, că nu mai ai unde să le pui, ar concura cu pietrele şi s-ar dezechilibra de tot balanţa. Aşa că am început să mă împac din ce în ce mai mult cu el şi să-i dau ascultare. Mai ales că ... pînă la urmă ... sînt ceea ce simt. Iar atunci nu pot decît să spun că-s pe drumul cel bun, iar colţii pe care-i mai scot spaimele din cînd în cînd la mine nu-s decît ca să nu uit. Un fel de ... memento mori. Nu?

Mama m-a visat scriitoare. Cred că ştia ea ce ştia, pînă la urmă eu creşteam la fel în inima ei ca în pîntecele ei. Şi eu îmi visez uneori fetiţa, dar ea va veni cînd îi va fi timpul. Mama mă adormea, cînd nu mă găsea somnul uşor, aşa ca în noaptea asta, cu „Luceafărul” pe melodia de la „Să-mi cînţi cobzar”. Mama ştia cumva că în mine, înăuntru, mereu va dansa ceva. Dansul îşi va găsi calea spre exterior, iar exteriorul nu va reuşi să-l oprească.

Ceea ce scriu nu este altceva decît dansul care iese în afară prin cuvinte. Chiar dacă uneori pare că nu e nevoie de el, chiar dacă uneori nu pare să-l vadă cineva, el ajunge, în cele din urmă, acolo unde trebuie. Şi oricît de frică ţi-ar fi, dansul nu se sfîrşeşte decît o dată cu tine. Asta dacă nu împietreşti între timp.